clucâ1
clu|câ
[CO]
-
v.tr.
(ancje ass.)
bevi, ancje tant e fasint sunsûr, ancje riferît in maniere specifiche ai alcolics:
al clucà un flât di aghe (Maria Forte, Nossent);
al lave dispès te cantine e al clucave cence misure tal bocâl (Pieri Menis, Chei di Muraie);
al varès vût di sopuartâ lis ironiis dai miedis e chês dai infermîrs mai dolçs di cûr cun chei che a cluchin (Amedeo Giacomini, Tal ospedâl)
Sin. bevi
, parâ jù
, gloti
Cfr. trincâ
-
v.intr.
di un licuit, fâ il sunôr tipic dal so moviment e des sôs sclipignadis:
il vignâl i deve un most penç che al clucave tal tinaç (Alan Brusini, Come tai romançs);
jo i pos sentîla a clucâ [la aghe] da pie la Clevata (Novella Cantarutti, Val intun sum)
Sin. clucugnâ
Var. clocâ
-
v.intr.
(fig.)
fâ un sunôr ripetût che si somee cun chel dai licuits
Var. clocâ