cjossolâ  cjo|sso|lâ  [CO]

  1. v.tr., v.intr. (coloc.) fâ une cualsisei azion che si capìs dal contest o che e reste gjenerichefinît che al veve Ivan di cjossolâ tal motôr e di netâ la sô veture, si meteve a netâ la biciclete de Nine (Alan Brusini, Come tai romançs); "Lis feminis e son plenis di trucs! … Se son sence tafanari, lu metin pustiç e se a 'nd àn di masse lu stretin, lu slissin, lu cjossolein in maniere che al pâr che e sedin sence!" (Arturo Feruglio, L'ultin di carnevâl là di Plet); dâ une man, procurâ, cjossolâ, ma stant a cjase, però, a ulà che o vin la famee, i fruts piçui cui pense a lôr! (Alan Brusini, Chei di Cjasarse)
    Cfr. traficâ , trapolâ , , cumbinâ
    1. (eufem.) fâ sesstuf di tant cjossul jo lei vie di là / mandant siôr Toni a fâsi cjossolâ (Pieri Çorut, Il cjossul di siôr Toni); chê teorie li [di copâ i nemîs cence odeâju], le veve sintude in vuere, di un capelan. E al veve rugnât daûr: «Une dì o la altre», dissal «nus insegnaran ancje a cjossolâ cence sen» (Riedo Pup, I furlans e la religjon)
      Cfr. foti , taconâ