carulâ
ca|ru|lâ
[CO]
-
v.tr.
dai carûi o in câs ancje di altris besteutis, sbusâ il len o un altri materiâl
Cfr. mangjâ
, roseâ
, sbusâ
-
v.tr.
(fig.)
ancje di element naturâl, bateri, malatie o altri, sbusâ, jemplâ di busis, fâ comparî busis
Cfr. mangjâ
, roseâ
, sbusâ
-
fâ un dam ancje imateriâl:
«I tiei amîs invezit ti àn carulât il sintiment […]» (Tarcisio Venuti, La cjase di Toni);
chê puare int sablassade di chel mâl cussì cidin e teribil che al carulave oltri che il fisic, ancje il morâl dai malâts (Roberto Ongaro, Cretevierte)
-
v.intr.
(fig.)
lâ insot, lavorâ insot, intal cjâf, intal pinsîr e v.i.:
"Mi à lassade… par simpri" Chês peraulis i carulavin dentri vie, i pirlavin pal cjâf, no la lassavin durmî (Jolanda Mazzon, Fûr di timp)
Cfr. roseâ
, masanâ