caroce /-ò-/ ca|ro|ce [AF]
-
s.f.
cjar, ancje elegant o lussuôs, tirât di cjavai, pal traspuart di personis:
i nobii di une volte a lavin ator in carocis cun tant di steme nobiliâr (Sandri Di Suald, Comunicâ la autonomie);
tambûrs e trombetis e lusignavin in jenfre lis fueis de poolade, daûr une biele caroce plene di penacjeris (Catarine Percude, L'ucielut de Mont Cjanine)
Var. coroce
Cfr. brun2 , carete , caretine , barel , barele , biroç , birocin , cjaruç , legnet -
s.f.
vagon di tren, tram, metropolitane, pal traspuart di personis:
il tram di Tarcint: cu lis carocis blancjis in rie, come stechis di mandolât (Sandri Secco dai Juris, Un paîs par simpri)
Sin. vagon - s.f. posizion e ande di cierts uciei che a drecin lis plumis, massime dal cuel e de code, par someà plui grues e biei e concuistâ lis mascjis o spaurî altris pretendents: si sglonfave tant che un dindiat in caroce (Roberto Ongaro, Cretevierte)
- in caroce loc.av., loc.adi.inv.
- in paradîs no si va in caroce
- la supierbie e partìs in caroce e e rive a pît