brustulâ
brus|tu|lâ
[CO]
-
v.tr.
scjaldâ, cuei o someti ae azion dal fûc fin scuasi a brusâ:
al brustulà dô trê feti di polenta e al disniçà un salât (Novella Cantarutti, Barba Fodo e la muart);
doprant pâi verts, di poul, di vencjâr, di molec, bisugne o brustulâju o ben scussâju […] par impidî che cjapin [che a fasin lidrîs] (Giuseppe Ferdinando del Torre, Il contadinel. Lunari par l'an 1858)
Sin. brusinâ
, brustulî
, brustî
Cfr. brusâ
, scotâ
, rustî
-
v.tr.
in particolâr scjaldâ grignei di cafè, vuardi o altri in mût di fâ pierdi la umiditât e fâ cjapâ un savôr plui fuart:
di un claut de parêt al pindulave l'imprest neri, cu lis mantiis lungjis, par brustulâ il vuardi (Carlo Sgorlon, Il dolfin)
Sin. brustulî
-
v.tr.
(fig.)
fâ sintî cjalt o fâ patî i efiets dal cjalt:
sintî il soreli / che al brustule / e ogni tant il flât / dal aiarin di cjase (Cesare Bortotto, Tornâ)
Sin. brusinâ
, brusâ
, scotâ
, brustulî
, rustî
