çavate  /-và-/  ça|va|te  [AF]

  1. s.f. cjalçadure comude e lizere, doprade pal plui par stâ in cjaseMin al jere jevât, al veve vierte la puarte de sô cjamare e, strissinant lis çavatis a ôr dal coridôr, al jere lât biel planc viers la cusine (Franca Mainardis, Aiar di cjase); denant dal barcon un trop di malâts in pigjame e çavatis a stavin fumant (Amedeo Giacomini, Tal ospedâl)
    Sin. pantofule , papuce
    Cfr. mule2 , mulot , scalfarot , scarpet , stafet
    1. cjalçadure comude e vierte, che si dopre pal plui al mâr, in pissine e v.i.Julius al comprà i spagnûi, un jornal, che li si ustinavin a clamâ diario, par Amparo, un pâr di çavatis, une maiute, cuatri cartulinis (Fabian Ros, Eivissa mon amour)
      Cfr. sandul
  2. s.f. (fig., spres.) robe o persone vecje e mâl in sest o brute e di no tignî in nissune considerazion, ancje tant che ofese"Ancjemò cun cheste çavate de nere de Cengle? Ma sêstu specolât tai neurons? […]" (Stiefin Morat, Kebar krossè); al è deventât la çavate di cjase (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)
    Sin. grabatul , trabacul , crodie
  3. s.f. forme di pan basse e lungje
  4. s.f. [BF] (scherç., pop.) man o pît une vore grancj
  5. s.f. [TS] artes., tecn. masse di fier che si met sot dal mai par lavorâle
Polirematichis e espressions idiomatichis Proverbis:
  • a fuarce di puartâ, ancje un scarpin di lache al devente une çavate
  • di une brute scarpe no vignarà mai fûr une biele çavate
  • il cjaliâr al va in çavatis
  • il marangon al è cence scûrs, il cjaliâr in çavatis e il sartôr peçotôs
  • une biele scarpe a fâs une biele çavate