travuardâ
tra|vuar|dâ
[CO]
-
v.tr.
cjalâ ben il profîl, la sacume, la forme di alc, soredut cuintri lûs:
il vieli Burin al jere daûr a scussâ un mani di forcje, cul seselet, sot da la arie […]. Burin al poià il seselet sul çoc, al travuardà il mani e lu poià in pîts daprûf de colone (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve);
il vescul si sbassà cul cjâf in bande par travuardâ miôr cuintri lûs [par viodi se i bancs de glesie a jerin nets] (Riedo Pup, I furlans e il muini)
Var. traguardâ
-
v.tr.
tignî sigûr o lontan di pericui o di alc di negatîf:
che Sant Antoni mi travuardi! (Giovanni Gortani, Il meracul di Sant Antoni);
"Signôr, viodit di ricompensâ in cualchi mût cheste buine femine…. Se no altri, benedît chê uniche vacjute che à, par travuardâle dai pericui." (Luigi Gortani, Sant Pieri e la code da vacje)
Sin. protezi
, vuardâ
Cfr. tignî une man sul cjâf
, difindi
, parâ