trapule
/trà-/
tra|pu|le
[CO]
-
s.f.
imprest o dispositîf o complès di dispositîfs par cjapâ, blocâ e in câs copâ bestiis o ancje personis, cun lescjis o cun funzionament platât o che in cualchi maniere al ingjane:
a levin a cjapâ sù la «vendeme», ven a stâi a racuei i ucieluts che a jerin colâts te trapule (Pieri Menis, A uciei cu lis archetis)
-
s.f.
(fig.)
azion fate par imbroiâ o fate di scuindon:
"[...] se lui al savès e al vedès certs trucs! Juste chê altre sere vin scuviarte ne trapule, dopo lât vie lui..." "No vuei savê. No stâ contâmi nuie" (Anute Fabris, A passe la scalmane);
lis lôr cjacaris no àn ne fondament ne veretât ne onestât. Il popul talian al è cussì indaûr che nol si inacuarç di chestis trapulis (Josef Marchet, Lôr no molin e nô no molìn);
i Bertui a vevin fat chê grande sostance a fuarce di causis e di trapulis, cul puartâ vie la robe ae lôr parintât cun mil trucs e avocats tes divisions (Pieri Somede dai Marcs, Une butule verde)
Sin. imbroi
, ingjan
, tramai
, truc1
-
s.f.
(fig.)
robe che e vâl pôc o che e funzione mâl o che e je in brutis cundizions:
ducj si sparniçarin biel svelts a bevi alc, curiosâ e comprâ trapulutis di ricuart o a viodi la basiliche (Jolanda Mazzon, Di là de rêt)
-
robe in sens gjeneric, pal solit cun dispresi:
"Vonde! A son bielzà dôs oris che tu sês devant di chê trapule [a zuiâ cul computer]! Va fûr un pôc, invezit di stâ simpri sierât in cjase!" (Checo Tam, Cjartute)
-
s.f.
viôt trapul