timit
/tì-/
ti|mit
[CO]
-
adi., s.m.
[BF]
che, cui che al à pôre:
int sence coragjo che o vês paure a dî la veretât, int timide e vîl, no stait a lâ fûr in chê gnot, parcè che su la tiare in chê gnot al è il sanc di sant Zuan che al cole in rosade (Catarine Percude, La rosade di sant Zuan)
Sin. vîl
, viliac
, paurôs
, spaurôs
, temerôs
-
adi., s.m.
che, cui che si straten intes relazions cun chei altris, par rivuart, par vergogne, par sudizion e v.i.:
no vevi ancjemò 17 agn a pene, podevi duncje dî di sei ancjemò frutat, e po masse timit di carater par riscjâle a traimi fûr; fat al è che no ai savût aprofitâ de la ocasion tei prins moments (Giovanni Gortani, Trê Rafaei in jerbe)
Cfr. sudizionôs
, storpeôs
, straneôs
-
s.m.
mût di fâ di cui che si straten intes relazions cun chei altris, par rivuart, par vergogne, par sudizion e v.i.:
lui al sbassave i voi cun chel so timit fastiliôs (Maria Forte, La tiere di Lansing)
Sin. timidece
Cfr. sudizion
, storpeosetât
, straneosetât
, storp
Proverbis: