timit  /tì-/  ti|mit  [CO]

  1. adi., s.m. [BF] che, cui che al à pôreint sence coragjo che o vês paure a dî la veretât, int timide e vîl, no stait a lâ fûr in chê gnot, parcè che su la tiare in chê gnot al è il sanc di sant Zuan che al cole in rosade (Catarine Percude, La rosade di sant Zuan)
    Sin. vîl , viliac , paurôs , spaurôs , temerôs
  2. adi., s.m. che, cui che si straten intes relazions cun chei altris, par rivuart, par vergogne, par sudizion e v.i.no vevi ancjemò 17 agn a pene, podevi duncje dî di sei ancjemò frutat, e po masse timit di carater par riscjâle a traimi fûr; fat al è che no ai savût aprofitâ de la ocasion tei prins moments (Giovanni Gortani, Trê Rafaei in jerbe)
    Cfr. sudizionôs , storpeôs , straneôs
  3. s.m. mût di fâ di cui che si straten intes relazions cun chei altris, par rivuart, par vergogne, par sudizion e v.i.lui al sbassave i voi cun chel so timit fastiliôs (Maria Forte, La tiere di Lansing)
    Sin. timidece
    Cfr. sudizion , storpeosetât , straneosetât , storp
Proverbis:
  • bisugne temê i timits