svintulâ  svin|tu|lâ  [AF]

  1. v.tr. movi l'aiar, soredut par fâ fresc o par parâ vie alc
    1. v.intr. dal aiar, movisi, soflâ in maniere avonde lizeresvintule su la cime / dei pôi la bavesele, / plui cuiete di prime / torne la gnot di Istât sul ôr de Fele (Enrico Fruch, A Mueç); cul aiarin che al svintule / ce biel navigâ cheste sere (Vittorio Vittorello, Par musiche)
  2. v.tr. movi alc tal aiarImpirât un sbrendul di tavaie suntun baston, impins sul cjar parsore dal soreâl, lu svintulave, fûr pal paîs, come une bandiere (Pieri Menis, I sioperos dal muini); si sintivin lis vacjis a rumiâ e a svintulâ il scovet de code sul stran par parâ vie lis moscjis (Pieri Somede dai Marcs, Gnot clare gnot scure)
  3. v.tr. trai une schirie di colps di arme di fûci cjars armâts ur svintulin par aiar une metraiade (Ivano Urli, Storie di Vera)
  4. v.tr. (fig.) fâ viodi, fâ savê, fâ cognossi a vierto ai svintulât il progjet di vêti par modele (Costantino Smaniotto, Co l'amôr al cimie)
    Sin. pandi , spampanâ
  5. v.intr. di alc che al è picjât, tacât, leât e v.i. di une bande e libar di une altre bande, movisi par vie dal aiarl'aiar i faseve svintulâ i cjavei che i cjadevin jù pes spadulis in riçots (Catarine Percude, La mulinarie); Su la cuarde, tal prât, e svintulave la robe di lissie: tant che paveis grandonis (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); sul camin plui alt de fabriche e svintulave une grande bandiere rosse come une flame vive (Pieri Menis, Sul agâr)
    Sin. svoletâ