spaventâ  spa|ven|tâ  [AF]

  1. v.tr. fâ cjapâ pôre, dâ une sensazion negative par un pericul, une menace, une dificoltât e v.i.fruts, mularie che […] si cjapave a la codule dal so cjar par fâsi strissinâ. Lui ju spaventave cui sclops de scorie (Carlo Sgorlon, Prime di sere); "Mi varès plasût che i predis a vessin spaventât i siôrs che a mertavin come che a àn spaventât i puars che no mertavin" al à dit pre Checo (Antoni Beline, I furlans e il templi); e simpri a mi spaventa / chesta straçaria / prin imbastî un afiet e po butâlu via (Giorgio Ferigo, Da chest paîs forest)
    Sin. spaurî , sbarlufî , sforeâ , spirigulâ , sbalsamâ , fâ pôre , stramî