sgrifignade
/-à-/
sgri|fi|gna|de
[CO]
-
s.f.
at di fâ tais, in gjenar pôc profonts, cu lis ongulis o cun alc di spiçât:
al sbassà il cjâf e li jù pugns, pidadis, muardudis, sgrifignadis... un cjadaldiaul... (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve);
o ai cjapât sù ancje un caratar ferbint, tant che o ai molade fintremai cualchi sgrifignade e no soi stade li come une piorute scoreade (AAVV, Sul florî)
Sin. sgrifignon
, sgrifade
, sgrif
Cfr. sfris
, sfrissade
-
s.f.
feride, segn lassât di un tai, in gjenar pôc profont, fat cu lis ongulis o cun alc di spiçât:
si ridusè dut lazer e plen di sgrifignadis, che dibot si scolave di sanc (Luigi Gortani, Meni Fari);
al è plui sbarlufît di simpri, mi pâr ancje che al vedi cualchi sgrifignade su la muse (Laurin Zuan Nardin, Il cop)
Sin. sgrifade
Cfr. sfris
, sfrissade
-
feride piçule, di nissune gravitât:
al à fat trê agns di linie e di salts tes trinceis sence cjapâsi nancje une sgrifignade (Alan Brusini, Chei de vuere dal '15)
Sin. sfris
, sfrissade