sflocâ
sflo|câ
[CO]
-
v.tr.
movi svelte la scorie di maniere che e fasi sunsûr:
sflocâ la scorie su la schene dai cjavâi (Pieri Menis, Sul agâr)
Sin. sflochetâ
-
v.intr.
de scorie, fâ un sunsûr fuart par vie dal moviment une vore svelt, e in cas di altris robis fâ un sunsûr che si somee cun chel de scorie:
partî a buinore cui cjavai fasint sflocâ la scorie (Pieri Menis, Sul agâr)
Sin. sflochetâ
-
v.intr.
movisi daûr dal soflâ dal aiar:
un bandieron che no ti dîs, e tu devis ricuardâti ancje tu, che al sflocave tal aiar che e jere une maravee (Pieri Somede dai Marcs, La bandiere)
Sin. svoletâ
, svintulâ
, sflochetâ
, sofletâ
-
movisi fasint biele mostre, o ancje fâ biele mostre:
è la sagre dai flôrs, / si alcin su la erbe / sflochin di rose, di blanc e di zâl (Pieri Somede dai Marcs, Il frutin);
la nature e sfloche fûr plene di vivôr. Il soreli dal misdì al incee (Sergio Cecotti, Il President)
-
v.intr.
ancje impers., vignî jù a flocs, neveâ:
fin che a Nadâl / al sflocarà / come cu va (Pieri Somede dai Marcs, Pronostic pal 1930)
Sin. flocâ
, neveâ
, sflochetâ