neveâ  ne|ve|â  [AF]

  1. v.intr. colâ, vignî jù de nêf dal cîldifûr al neveave a grancj flocs blancs e la nêf si ingrumave sui cuvierts, sui ramaçs dai lens, sui pins, pardut (Pieri Menis, Nadâl ancje par Gjelmin); che al toni, che al lampi, che al tampiesti, che al nevei, nissun le ferme (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini); si jere inacuart che al neveave penç, tes stazionutis iluminadis dai lampions e che a vevin pandût chel flocâ tal clâr des portieris (Maria Forte, La tiere di Lansing)
    Sin. flocâ , sflocjâ , faliscjâ ipon.
  2. v.intr. [BF] (fig.) colâ jù come la nêf, in maniere lizere e a planci sintivi, pitost, l’odour vieri dal polvar di mûr che al neveave intor di ducj (Stiefin Morat, Kebar krossè)
Proverbis:
  • cuant che al nevee, il lôf al predicje