scorie  /-ò-/  sco|ri|e  [AF]

  1. s.f. imprest fat di une cengle o cuarde lungje, cun mani o cence mani, pal solit di len, par dâ jù o par parâ indevant, soredut lis bestiis, ancje dome cul sunal montà sul cjar e al sflochetà la scorie. "Gjiâ Temul, gjiâ Flôr!" (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); plui di dut i plaseve di lavorâ tai cjamps, partî a buinore cui cjavai fasint sflocâ la scorie, tignî il vuarzenon a rompi, seâ prâts cul codâr picjât daûr dal cûl (Pieri Menis, Sul agâr)
    Cfr. stomblarie , scorein , sclopet , sclopetin , scjochetin , stombli
  2. s.f. (fig.) dissipline o autoritât o maniere di fâ o espression dure, violenteVigji Scuete al è paron magari di spudâ in ghigne a dute la coiarie; al è paron di menâ la scorie, cun dut il stombli, pe schene de puare int che e sint e e tâs (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini)
    Sin. baston , stangje , stombli
  3. s.f. (fig.) robe lungje e fineun sterp di rosis salvadiis, che al cjadeve in scoriis e in ghirlandis jù dal rivâl (Catarine Percude, Lis âfs)
Proverbis:
  • il Signôr al à la scorie lungje e al rive pardut