sborf1
/-ò-/
sborf
[CO, TS]
-
s.m.
zool.com.
retil che si somee cuntune lisierte grande, colôr vert slusint, lat.sient. Lacerta viridis:
un sborf, che al scjampà vie 'siminant da un bâr di jerbe (Luigi Gortani, Sant Pieri e la code da vacje);
tal bosc nuo i savevin dulà cu ero piricul di madracs. A nu metevo in vuardio lu sborf: dulà cu al vîf lu sborf, di solit, al è encj lu madrac (Elina Faleschini, Ju fruts di un viaç a Gjiviano)
Var. sbors
, sborc
, borf
, sborfat
, luç
, farce
-
s.m.
(ancje fig.)
in metaforis o paragons, persone rabiose, agressive:
e capità sù la vedue invelegnade come un sborf, cuntun bocon di racli in man (Catarine Percude, Il prin sarasin)
Sin. lipare
, madrac
-
s.m.
(fig.)
fat o argoment intrigôs, dificil, dûr di sopuartâ o di frontâ:
cuant che si va a confessâsi bisugne fâsi il cûr fuart e tacâ cul sborf de impuritât (Antoni Beline, La fabriche dai predis);
cjâr tu! Jo o ai un sborf sul stomi, che nol va ni sù ni jù (Franca Mainardis, Il sium di Lissandri)
Sin. grop