sbîr
sbîr
[CO]
-
s.m.
(pop., spres.)
cui che al servìs te polizie o in cuarps di vuardie al servizi dal podê politic:
a sunavin fintremai lis cjampanis par visâ che i soldâts o i sbirats a jerin daûr a rivâ (Angelo Floramo, La cuintristorie de ocupazion veneziane)
Var. sbiri
, sbiro
Cfr. manigolt
, bric1
, çaf
-
adi., s.m.
che, cui che si compuarte cun ecès di vivôr, impertinence, prepotence, mancjance di rivuart e v.i.:
"Je stade ca juste cumò chê sbire di Santine" (Bruno Paolo Pellarini, Comari 'Sese)
Sin. insurît
-
che al mostre ecès di vivôr, impertinence, prepotence, mancjance di rivuart e v.i.:
un fantacin cui cjavei neris riçots e voi sbîrs (Jolanda Mazzon, Cungjò Friûl)
-
s.m.
[CO, TS]
ornit.
uciel migradôr che si somee cu la cisile, scuasi dut neri, clâr sot dal bec, cu la code avonde curte, lat. sient Apus apus:
i sbîrs che stevin ancje lôr cuiets su la crôs in alt dal tor, come la tampieste si butin di ca e di là (Dolfo Zorzut, La furlane)
Sin. rondon
Proverbis:
- cjar di sbîr trê bêçs la lire