sbîr  sbîr  [CO]

  1. s.m. (pop., spres.) cui che al servìs te polizie o in cuarps di vuardie al servizi dal podê politic:  a sunavin fintremai lis cjampanis par visâ che i soldâts o i sbirats a jerin daûr a rivâ (Angelo Floramo, La cuintristorie de ocupazion veneziane)
    Var. sbiri , sbiro
    Cfr. manigolt , bric1 , çaf
  2. adi., s.m. che, cui che si compuarte cun ecès di vivôr, impertinence, prepotence, mancjance di rivuart e v.i.:  "Je stade ca juste cumò chê sbire di Santine" (Bruno Paolo Pellarini, Comari 'Sese)
    Sin. insurît
    1. che al mostre ecès di vivôr, impertinence, prepotence, mancjance di rivuart e v.i.:  un fantacin cui cjavei neris riçots e voi sbîrs (Jolanda Mazzon, Cungjò Friûl)
  3. s.m. [CO, TS] ornit. uciel migradôr che si somee cu la cisile, scuasi dut neri, clâr sot dal bec, cu la code avonde curte, lat. sient Apus apus:  i sbîrs che stevin ancje lôr cuiets su la crôs in alt dal tor, come la tampieste si butin di ca e di là (Dolfo Zorzut, La furlane)
    Sin. rondon
Proverbis:
  • cjar di sbîr trê bêçs la lire
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl