sbîr  sbîr  [CO]

  1. s.m. (pop., spres.) cui che al servìs te polizie o in cuarps di vuardie al servizi dal podê politica sunavin fintremai lis cjampanis par visâ che i soldâts o i sbirats a jerin daûr a rivâ (Angelo Floramo, La cuintristorie de ocupazion veneziane)
    Var. sbiri , sbiro
    Cfr. manigolt , bric1 , çaf
  2. adi., s.m. che, cui che si compuarte cun ecès di vivôr, impertinence, prepotence, mancjance di rivuart e v.i."Je stade ca juste cumò chê sbire di Santine" (Bruno Paolo Pellarini, Comari 'Sese)
    Sin. insurît
    1. che al mostre ecès di vivôr, impertinence, prepotence, mancjance di rivuart e v.i.un fantacin cui cjavei neris riçots e voi sbîrs (Jolanda Mazzon, Cungjò Friûl)
  3. s.m. [CO, TS] ornit. uciel migradôr che si somee cu la cisile, scuasi dut neri, clâr sot dal bec, cu la code avonde curte, lat. sient Apus apusi sbîrs che stevin ancje lôr cuiets su la crôs in alt dal tor, come la tampieste si butin di ca e di là (Dolfo Zorzut, La furlane)
    Sin. rondon
Proverbis:
  • cjar di sbîr trê bêçs la lire