rincje  rin|cje  [CO]

  1. s.f. anel di metal plui o mancul gruesune cjadene, si ben di rincjis disuguâls, ma simpri cjadene (Giuseppe Ferdinando del Torre, Il contadinel. Lunari par l'an 1873); un cjaveç de cuarde al jere peât te rincje, e ta chel atri cjaveç a ti tacavin, leât ben ben cui braçs daûr de schene, il condanât (Josef Marchet, La cidule o machine de justizie)
    Var. ringje
    Cfr. anel , cercli , rinc
  2. s.f. toc di metal pleât, ma no sierât dal duti ûl almanco une rincje par picâ il capot (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)
    Sin. lincin , rimpin
  3. s.f. [BF] anel di meti tal dêt, soredut tant che simbul de union in matrimonisteit alegras, bulzidatas / fin che il deit nol è leât: / cuant che il deit al à la rincja, / il bon timp, al è passât (Popolâr, Steit alegras, bulzidatas)
    Sin. vere , anel , fede1 , verete