ricuart  /-à-/  ri|cuart  [FO]

  1. s.m. idee o pinsîr dal passât che al reste inte memorie e che al pues tornâ o jessi riclamât ae atenzion cussienteil ricuart di lôr, dai vons che nus àn lassâts, al dure simpri (Riedo Pup, I furlans e i muarts); Laurinç si sintì jentrà a planc tun voluç di ricuarts. Si viodè frut cuntun sorbet di limon in man, fer sul puint de roiute te place tal soreli di Istât (Agnul di Spere, Un sorbet di limon)
    Var. recuart , ravuart2 , rivuart2 , revuart2 , riguart2 , lavuart , raguart2
    1. complès di informazions des robis passadis che a restin te ment e facoltât di tornâ a pensâlisla tô muse, cjargnelute, e rideve vuê jenfri i canelons florîts… Mi è restade cussì vive tal ricuart! (Dino Virgili, In scolte…)
      Sin. memorie
  2. s.m. robe che si cjape, che si da o che si ten tant che leam afetîf cun alc o cun cdn.eco il so ultin ricuart… une medaiute e une fuee di canelon, mes à mandadis parcè che tes torni prin di butâsi in combatiment (Pieri Somede dai Marcs, Vilie di Nadâl (teatri)); cuant che alc lu interessave, une riviste, un articul di gjornâl, un libri, un ricuart, un grabatul, magari une robe di nuie, le impachetave e la mandave par pueste a cjase (Pieri Menis, Sul agâr)
  3. s.m. segn lassât di une vicende, di un fat, spec. negatîfun sfris par traviers de muse al è il ricuart de bataie (Dino Virgili, La Çucule)
    Sin. olme , segn , usme