riçot  /-òt/  ri|çot  [AF]

  1. s.m. çuf di cjavei, o ancje di pêi, in forme di bovulchel riçot denant dal voli / mi pareve dut aur fin / jê ogni tant lu drindulave / cul so estro di murbin (Ercole Carletti, La morose); l'aiar i faseve svintulâ i cjavei che i cjadevin jù pes spadulis in riçots (Catarine Percude, La mulinarie)
    Sin. bocul
    Cfr. cjadene , bisse , anel
  2. adi., s.m. che, cui al à i cjavei che a stan a çufs zirâts su se stesun biel fantat moro e riçot (Alan Brusini, Amîs come prime); un frut riçot al rît intal sgjavin dal nestri cjamp e sô mari jù pal cjamp si volte a cjalâlu e lui i rît (Dino Virgili, «…e là four dal nuestri cjamp…»)
    Sin. inriçotât , riçotât , riçotin
    1. di cjavei, o ancje di pêi, che a formin çufs zirâts su se steso tacai a tabaiâ cun chê biele aliene more cui cjavei riçots (Checo Tam, Sense); al jere un spetacul viodi lis lôr barbis e lis cjaveladis riçotis (Raffaele Serafini, Contis sot spirt)
  3. s.m. toc o part di cualsisei materiâl che e vedi une forme che e da infûr e che e zireTite al veve plantât la bandiere […] tai riçots di fier dal piergul (Maria Forte, "Nossent"); une ringhiere di fiers fats sù a strece, a cerclis e riçots (Pieri Menis, Chei di Muraie)
  4. s.m. element decoratîf in plui, ancje esagjerâte faseve il riçot sul orapronobis tant che se e ves cjantât il «mazzolin di fiori» (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini)