intropâ
in|tro|pâ
[CO]
-
v.tr.
fâ lâ intun trop, fâ che lis bestiis a ledin insiemi:
i alpins a intropin i mûi, e sù ducj insiemi sù pe mont a pît (Alan Brusini, Amîs come prime)
-
v.tr.
(estens.)
parâ dongje robis o personis intun puest, ancje cence masse ordin:
une dì, nus àn intropâts ducj noaltris presonîrs politics sul plaçâl de preson (Ivano Urli, Storie di Min);
su la place dal borc, tor dal sfueat, si intropin brantiei a disgridelîsi ta la aghe (Dino Virgili, Fum su la beorcje)
Sin. dâ dongje
, parâ dongje
, ramassâ
, ingrumâ
-
meti intun grup o meti insiemi par grups, daûr di un ciert criteri:
la prime robe e je stade chê di intropânus [i clerics a pene jentrâts in seminari] ognun cu la sô classe (Antoni Beline, La fabriche dai predis)