infrontâ  in|fron|tâ  [CO]

  1. v.tr. fâ fuarce, fâ pression su alc, spec. cuntune part dal cuarpal infrontà il manaçon cuintri la spale e al cjapà la smire a dîs pas di distance dal jeur (Meni Ucel, Cjaçadôrs)
    Sin. frontâ
    1. sburtâ o meti o fâ stâ cun fuarceste diaule: cu un sburton / mi infrontà tun cjanton, / e presentantmi un grant pâr di tanaiis, / "Cjan" disè "cumò vuei che tu mes pais" (Pieri Çorut, Cui che la fâs la spiete)
  2. v.tr. tacâ a fâ alc che al domande dificoltât, impegn, par fâlu ben, par cirî o cjatâ une soluzion, par rivâ a un risultât e v.i."O ai capît, - dissal Zuan: - ancje tu cuntune sedon di cinise tal prin tai di bacò de zornade [par pinitince], no mo?" "Sì!" i disè il Sec "E no mi sint propri di infrontâ chê porcarie" (Alerame Petrozzi, Sghindadis)
    Sin. bordâ1 , cjapâ , tacâ , frontâ
    Var. afrontâ
    1. cjapâ in considerazion e tratâ un argoment, une cuistion e v.i.
  3. v.tr. impegnâsi intun confront cun cdn.«Savêso voaltris ce che al dîs [il miedi]! Nol dîs nuie» «Ma tocje ben che al feveli une volte!» « Cui olse a infrontâlu?» (Meni Ucel, Malatiis)
    Sin. cjapâ a pet , frontâ
    Var. afrontâ
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl