infrontâ
in|fron|tâ
[CO]
-
v.tr.
fâ fuarce, fâ pression su alc, spec. cuntune part dal cuarp:
al infrontà il manaçon cuintri la spale e al cjapà la smire a dîs pas di distance dal jeur (Meni Ucel, Cjaçadôrs)
Sin. frontâ
-
sburtâ o meti o fâ stâ cun fuarce:
ste diaule: cu un sburton / mi infrontà tun cjanton, / e presentantmi un grant pâr di tanaiis, / "Cjan" disè "cumò vuei che tu mes pais" (Pieri Çorut, Cui che la fâs la spiete)
-
v.tr.
tacâ a fâ alc che al domande dificoltât, impegn, par fâlu ben, par cirî o cjatâ une soluzion, par rivâ a un risultât e v.i.:
"O ai capît, - dissal Zuan: - ancje tu cuntune sedon di cinise tal prin tai di bacò de zornade [par pinitince], no mo?" "Sì!" i disè il Sec "E no mi sint propri di infrontâ chê porcarie" (Alerame Petrozzi, Sghindadis)
Sin. bordâ1
, cjapâ
, tacâ
, frontâ
Var. afrontâ
-
cjapâ in considerazion e tratâ un argoment, une cuistion e v.i.
-
v.tr.
impegnâsi intun confront cun cdn.:
«Savêso voaltris ce che al dîs [il miedi]! Nol dîs nuie» «Ma tocje ben che al feveli une volte!» « Cui olse a infrontâlu?» (Meni Ucel, Malatiis)
Sin. cjapâ a pet
, frontâ
Var. afrontâ