imblecâ  im|ble|câ  [CO]

  1. v.tr. (ancje ass.) comedâ un tiessût o une superficie sbusade o sbregade cuntun blec o cun plui blecsdopo finît di mangjâ, i omps tiravin fûr la pipa da la sacheta, po si tacavin fumâ [...] li feminis si metevin imblecâ barghessis, e ducj assieme si piardevin un dôs oris dongja la taula (Ranieri Mario Cossâr, Gnossis gurissanis); a preparavin e comedavin i sacs o ancje ju imblecavin se a vevin dibisugne (Bepi Zampar, I furlans e la culumie); imblecava ancja i bugjei da lis bicicletis (Luciano Spangher, Mestiers sanrocârs)
    Sin. blecâ , flicâ , flichignâ , blichignâ , imblichignâ
  2. v.tr. (fig.) comedâ la struture di alc, ancje se no cun blecso varès di dâ fûr chei carantans [...] ai puars proletaris dal paîs; e no straçâju a imblecâ la glesie (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini)
    Sin. blecâ
  3. v.tr. (fig.) cjatâ e meti in vore une soluzion, ancje aprossimative o improvisadenô catolics romans no vin nissune dificoltât ne scrupul a confondi, gambiâ, spartî, separâ, tornâ a imblecâ e vie (Antoni Beline, La fabriche dai predis)
    Sin. blecâ
    Cfr. justâ , comedâ , mendâ
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl