imblecâ
im|ble|câ
[CO]
-
v.tr.
(ancje ass.)
comedâ un tiessût o une superficie sbusade o sbregade cuntun blec o cun plui blecs:
dopo finît di mangjâ, i omps tiravin fûr la pipa da la sacheta, po si tacavin fumâ [...] li feminis si metevin imblecâ barghessis, e ducj assieme si piardevin un dôs oris dongja la taula (Ranieri Mario Cossâr, Gnossis gurissanis);
a preparavin e comedavin i sacs o ancje ju imblecavin se a vevin dibisugne (Bepi Zampar, I furlans e la culumie);
imblecava ancja i bugjei da lis bicicletis (Luciano Spangher, Mestiers sanrocârs)
Sin. blecâ
, flicâ
, flichignâ
, blichignâ
, imblichignâ
-
v.tr.
(fig.)
comedâ la struture di alc, ancje se no cun blecs:
o varès di dâ fûr chei carantans [...] ai puars proletaris dal paîs; e no straçâju a imblecâ la glesie (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini)
Sin. blecâ
-
v.tr.
(fig.)
cjatâ e meti in vore une soluzion, ancje aprossimative o improvisade:
nô catolics romans no vin nissune dificoltât ne scrupul a confondi, gambiâ, spartî, separâ, tornâ a imblecâ e vie (Antoni Beline, La fabriche dai predis)
Sin. blecâ
Cfr. justâ
, comedâ
, mendâ