imbaucâ  im|ba|u|câ  [BF]

  1. v.tr. fâ pierdi la cundizion normâl di inteligjence, razionalitât, percezion de realtât, prontece tal reagjîla veve imbaucade ben il fatôr. Dì dopo dì, soflant su lis boris de rife di jê cuintri dal cont, al jere rivât adore a convincile di otegni la procure de aministrazion (Gianni Gregoricchio, Îr e doman)
    Sin. instupidî , insemenî , imbacuchî , imbambinî , imbacucâ
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl