imbaucâ  im|ba|u|câ  [BF]

  1. v.tr. fâ pierdi la cundizion normâl di inteligjence, razionalitât, percezion de realtât, prontece tal reagjî:  la veve imbaucade ben il fatôr. Dì dopo dì, soflant su lis boris de rife di jê cuintri dal cont, al jere rivât adore a convincile di otegni la procure de aministrazion (Gianni Gregoricchio, Îr e doman)
    Sin. instupidî , insemenî , imbacuchî , imbambinî , imbacucâ
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl