fufignâ  fu|fi|gnâ  [CO]

  1. v.tr. tocjâ plui voltis, ancje fin a fruiâ o fruçâ
  2. v.tr. tocjâ plui voltis tant che segn di afiet o ancje cun intindiment erotici dêts a tornin a fufignâ i lavris de nature (Stefano Gasti, Cjarecis e lagrimis)
    1. (fig.) tratâ cun afiet, devozion, amôr e v.i.sô mari le fufigne come se e fos une regjine (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini)
      Cfr. cjarinâ , figotâ
  3. v.tr., v.intr. fâ alc in sens gjeneric, indeterminât, in gjenar in sens negatîfe va a fufignâ dongje la nape (Bruno Paolo Pellarini, L'anel striât); al tornà a fufignâ intor de machine dal cafè (Alviero Negro, Serafin); tal parlament si veve fufignât su timps e manieris par organizâ la consultazion (Luciano Lister, 30 agns di indipendence: cuant che a Lubiane a àn fat “di bessôi”)
    Sin. cjossolâ , trapolâ , traficâ
    1. fâ lis robis in maniere aprossimative, imprecise, cun pocje cualitât o atenzione Çorut va calant a precipizi: / pâr che i pesi il servizi, / al tichigne, al pendole, / al fufigne, al cjossole, / l'à piardût il cerviel, / al è za vieli e grîs, nol è plui chel (Pieri Çorut, Preambul a la Racolte 1837)