fantasime  /-tà-/  fan|ta|si|me  [AF]

  1. s.f. anime di un muarti viei a contin che prin dal Concei di Trent e jere dute une sdrume di danâts, spirts e fantasimis che a torzeonavin pal mont a messet dai vîfs (Josef Cjargnel, Batistute); i pareve che il linzûl si movès… come se di front di lui e fos une fantasime… (Checo Tam, La trombe)
    Sin. comparence , ombre , spirt , parence
  2. adi.inv. che nol esist plui, che nol esist, che al è di chel altri mont e v.i.ciertis gnots e sintive ancje cualchi glon che l'aiar al robave ae cjampane fantasime dal imbarcjadôr (Maria Forte, Cjase di Dalban); il sunsûr nol jere vêr, al jere di une caroce fantasime (Carlo Sgorlon, Il dolfin)
    1. (fig., iperb.) vuait, bandonât, cence int, che nol è plui vîf o ancje che nol è ancjemò vîf[il taramot] al à sdrumât buine part dai edificis, e al à mudât cheste biele localitât intun paîs fantasime (Walter Tomada, Dôs zimulutis a inluminin Stele)
  3. s.f. pinsîr, persone o situazion menaçose o displasevule che si cîr di ignorâ, ma che e torne simpri a saltâ fûrJolande e fevelave dome di numars, di ipotechis e di spesis, ma tant jê che lui a sintivin che jenfri chês cjartis si movevin ancjemò lis fantasimis dal timp passât (Carlo Sgorlon, Prime di sere); la idee che Nando al stave par strabalçâ tal matrimoni, no jere plui une fantasime cence pês, ma une veretât che e veve un non e une muse (Maria Forte, Cjase di Dalban)