distindi  /-tì-/  dis|tin|di  [CO]

  1. v.tr. fâ che alc al sedi poiât o picjât ben viert o slungjât in dute la sô estensionlis coltris son almanco una volta par setemana di spacâ e di distindi nel aiar (Antoni Brumat, Compendi di ducj i contegnos pal soldât comun tant in guarnigjon, come in cjamp devant il nemì, cul zurament e i articui di vuera)
    Sin. distirâ
    1. fâ che alc al sedi slargjât par cuvierzi une cierte superficielavorait ben cheste paste e tiraitle, metintle, dopo ridote avonde fine, suntune tovaie; parsore distindeit de marmelade (Emilia Baldassarre, Ort e cusine)
  2. v.tr. (ancje ass.) gjavâ alc che al jere tindûtpuare Nadalie, / tant ben che è di lissie, / e no à finît di tindi / che i tocje distindi (Pieri Çorut, La tempieste); [l'oseladôr] si decît a distindi plen di fote…, / che un bec nol passe plui; dibant al spiete (Pieri Mation, Si viarç la cjace… e la oselade)
  3. v.tr. [BF] (fig.) scrivijo vuei mai scomençâ a distindi mo / a laude di chel Dio cu regne in cîl, / lu ordin vuestri a fîl. Mai comandât / brevementri lu fat a vuestri mût, / che jo scrivarai lu dut (Josef Strassolt, Testament)
    Sin. meti jù , butâ jù