cuviertine
/-tì-/
cu|vier|ti|ne
[BF]
-
s.f.
(dimin.)
cuvierte piçule o lizere:
e si jeve sù in sinton, / bute vie la cuviartine, / oh, ce calôr! (Pieri Çorut, Pes gnocis Fabris-Bearç)
Sin. cuviertute
Cfr. cuvierte
-
s.f.
part esterne, pal solit di materiâl avonde dûr tant che carton o piel, che e cuvierç un libri:
su la cuviartine o presentìn il ritrat dal nestri prin poete, si po dî dal papà de Lenghe Furlane, Pieri Çorut (Achil Telin, La Patrie Ladine, I, 1);
un côl di libris par tiare dongje il mûr: volumons e rivistis rileâts cun cuviartinis doradis (Riedo Pup, Il seglot di malte)
Sin. cuvierte
-
s.f.
scuse, reson false che e covente a platâ la reson vere
Sin. scuse
, pretest
, cuvierte
, cuviertele