curtiele /-iè-/ cur|tie|le [CO]
-
s.f.
curtìs, imprest par taiâ cu la lame che si pues sierâ dentri dal mani:
«No sâtu che chi une volte la int e meteve une mascare di len par Carnevâl? La fasevin di bessôi, cu la curtiele e un toc di pôl […]» (Nadia Pauluzzo, Il bintar);
un pôcs a vevin in man cualchi vecje sclope, altris falcets e massancs, ducj la curtiele che ogni furlan al veve simpri intor (Toni Deluisa, Su la puarte dal Paradîs)
Cfr. curtìs , britul , britule , curtisse