cop2  /-ò-/  cop  [FO]

  1. s.m. grande sedon, pal solit di metal, une vore ingjavade, cuntun mani lunc, par cjapâ licuits di citis o cjaldîrslis feminis pe fam a jevavin dal jet a dute gnot a cirîsi tal armâr un toc di pan vanzât che a crugnavin cuntun flât di aghe cjolte tal cjaldîr cul cop (Alan Brusini, Come tai romançs); e ogni muart al va cjase sô dulà che la famee e à di vê prontât i cjaldîrs di ram plens di aghe e cuntun cop di ram par che i muarts a puedin bevi: se no si metin a sdrondenâ sù dut (Sandri Carrozzo, La gnot dai muarts)
    Sin. cjace2
    1. cuantitât di licuit tignude dentri in chê sorte di sedonune sere, dopo cene, si voltà viers la fie par fevelâi, ma chê si jevà sù par lâ a bevi un cop tai cjaldîrs, cence cjalâle (Maria Forte, La fie çuete)
      Sin. cjace2
  2. s.m. [BF] part taronde e ingjavade dal cjapiel
    Sin. cube , cope1