concuiste  /-ì-/  con|cuis|te  [AF]

  1. s.f. il concuistâ, il cjapâ cu la fuarce militâr e il so risultâtciviltâts che a vevin scugnût pleâsi a concuistis e violencis cence fin (Carlo Sgorlon, Il dolfin); in maniere tragjiche la retoriche de liberazion e mude par deventâ realtât di concuiste (Carli Pup, La seconde Irlande)
    Sin. ocupazion , prese , cjapade
    Cfr. invasion
    1. il teritori, la robe concuistadela Serenissime no si riscjà a butâ dut par aiar, salacor par pôre che un tâl at di fuarce i fasès deventà plui intrigade la conservazion de sô concuiste (Josef Marchet, Cuintristorie dal Friûl dal 1866 fint in dì di vuê)
  2. s.f. (fig.) il rivâ a un fin, l'otignî un risultâtla concuiste de grafie unitarie normalizade dal 1986 mi è costade une fadie infinide di mediazions, di diplomazie e di pazience (Adrian Cescje, Memoriis di politiche linguistiche)
    Sin. otigniment
    1. ce che si è rivât a otignîla libertât e je une concuiste che il popul che le à, al à il dovê di difindile (Tarcisio Venuti, La cjase di Toni)
  3. s.f. (fig.) il rivâ a sedusi o a inamorâ cdn. e la persone che si rive a sedusi o a inamorâ"Congratulazions, Titute, pe concuiste di îr sere! … Une biele moracjate, eh!" (Arturo Feruglio, Viaç a Vignesie)