cinise  /-nì-/  ci|ni|se  [AF]

  1. s.f. polvar che al reste di alc che al è brusâtsul fogolâr, te cinise, al buiave il nadalin, e intor a smalitavin flamis e a balavin ombris sù pai mûrs (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); al cjalave chel fûc inmufît, al saborave te cinise (Maria Forte, Mabile la Lunghine)
  2. adi.inv., s.m.sing. colôr grîs plui o mancul clâral ricognossè il so profîl che si intaiave intune lacje di lûs cinise (Fabian Ros, Un piçul particolâr)
    Sin. bîs , cinisin , colôr cinise , colôr di cinise , fumul , grîs
  3. s.f. [TS] lit. cinise benedete che si met sul cerneli dai fedêi il prin miercus di Cuaresimee cjapà sù dal platut di leton une prese di cinise e le poià, sfreolantle, sul cerneli de Vire, sul ôr dai cjavei (Meni Ucel, La cinise)
    Sin. polvar
    1. ancje cun iniz. maiusc., miercus che al segne il tacâ de Cuaresime[il carnevâl] al dure po dopo fin ae Cinise (Barbara Cinausero, Il carnevâl intal mont todesc)
      Sin. miercus de Cinise , dì de Cinise
Polirematichis e espressions idiomatichis Proverbis:
  • cui che al sofle te cinise si jemple i voi
  • di une cjase brusade a restin almancul i clauts e la cinise
  • dulà che al è stât il fûc e reste la cinise
  • dulà che tu viodis cinise tu disis che al è stât il fûc
  • la farine dal diaul a va dute in cinise
  • robe robade e va te cinise
  • sot de cinise e art la bore