chirie1
/chì-/
chi|ri|e
[CO]
-
s.f.
part alte dal cjâf li che a son stâts radâts i cjavei, soredut tai religjôs:
lui, cleric za cu la «chirie», al veve butade vie la vieste e al jere scjampât pal mont cuntune femine (Pieri Menis, Un macet di sanmartinis)
Sin. tonsure
, glerie2
, cleriche
, palanche
-
s.f.
(estens.)
par plui alte dal cjâf, soredut cence cjavei, o cjâf in gjenerâl:
e jù al cor, regolant il cjapiel su la chirie (Meni Ucel, Il mierli)
Sin. sium3
, grinte
, cuc3
, çurie
, cucuruce
-
s.f.
(fig.)
struture o disposizion cun alc di radât o bas tal mieç e plui alt o lunc ator ator:
la Siarade e insuaze roncs e cuei - Buri, Rosacis… - cui ciprès in rie su la chirie dai vignâi (Dino Virgili, Friûl di Siarade)
-
s.f.
rie che si viôt petenant i cjavei un pôcs di une bande e un pôcs di chê altre:
faiti la chiria in banda (Novella Cantarutti, Uta, Ututa improntiti)