carnîr  car|nîr  [CO]

  1. s.m. borse li che i cjaçadôrs a metin lis bestiis copadis"Va a preparâmi la sclope e il carnîr, tu Catine" (Bruno Paolo Pellarini, Amôr in canoniche); Eliseo al veve tal carnîr dôs cuaiis e cualchi dordel (Carlo Sgorlon, Prime di sere)
    Sin. goife , paissarde
    1. borse o sac no tant grant, par meti cualsisei robe, no dome lis bestiis cjaçadisFavetti, se no lu savês ancjemò, al fâs al cursôr da Clape. […] Al ti ven drenti, como ogni dì, cul so carnîr plen di letaris (Ugo Pellis, Dô peraulis di preambul a Storiutis gurissanis); al pitoche Zuanat dai Spirts, che al fâs ogni setemane il zîr des cjasis cul carnîr a cirî la farine (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini)
  2. s.m. contignidôr di vencs che si puarte su la scheneven l'Invier, ultin davûr / viluçât tun abit scûr, / cu la siarpe ator dal cuel / e la nêf in sul cjapiel. / Su la schene al à un carnîr: / se si romp varìn in zîr / aiar, frêt e rafredôrs (Pieri Masut, Pronostic)
    Cfr. cos , cosse , zei
Proverbis:
  • va a mulin cul carnîr se no tu pûs lâ cul sac