caravane  /-và-/  ca|ra|va|ne  [CO]

  1. s.f. grup di personis o mieçs che si movin di un puest intun altri, spec. in puescj salvadis o cun viaçs luncs e aventurôschês peraulis mataranis i vierzevin ta la anime di frut visions fantastichis: planuris cence fin di là de mont e caravanis e cjavai cun int parsore vistude di piel di cjavre (Alan Brusini, Par stradis lungjis); une caravane di zingars che si jere fermade par un pôc intal lôr curtîl: un cjar di len dut piturât, un cjaval, feminis cu lis cotulis coloradis e oms cui anei grues intai dêts (Cristina Noacco, Faliscjis); dispès si incrosavin cun reparts di soldâts che a lavin al front o cun caravanis di ferîts (Pieri Menis, Chei di Muraie)
    Var. carovane
  2. s.f. [BF] (fig.) relazion amorose curtece zovial fa novenis / dopo lis carovanis? / Chest gjenar di devotis / e restaran vedranis (Zaneto, Une novene a S. Antoni)
    Sin. amôr , amoruç , baruchele , gjeromete , relazion , aventure , moroseç
  3. s.f. [BF] (fig.) câs negatîf pe salûtregnaran rafredôrs e tos paganis, / foroncui, tumôrs frêts e panariçs; / e chei tâi che àn passât des caravanis / Madame Parche ju farà coscrits (Pieri Çorut, Pronostic del 1824)
    Sin. strapaç