canele4  /-nè-/  ca|ne|le  [CO, TS]

  1. s.f. tecn., med. condot cilindric lunc e sutîl, in câs ancje flessibilsupâ sù il vin dal caratel cuntune canele (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona); mi àn metût te muse une mascare di plastiche cuntune canele […] o scugnivi respirâ i fums de aghe pudie (Roberto Meroi, Cjare Vigjute)
    Sin. canul1
    Cfr. canucje , catetar , canule
  2. s.f. artes. imprest par fâ busis cilindrichiscuntune canele di late o un curtissut ben uçât, gjavait il cûr a lis coçutis par lunc (Emilia Baldassarre, Ort e cusine)