caligo
/-ì-/
ca|li|go
[CO]
-
s.m.
fumate fisse, umiditât tal aiar che e fâs che no si viodi:
cui che i plâs a zuiâ di gjate vuarbe / cumò al varès la grant biele ocasion: / al è un caligo cussì fis che al svuarbe / e nus fâs lâ pes stradis a taston (Pieri Çorut, Il Strolic furlan par l'an 1821)
Sin. calighere
, fumate
, poiate
, brumacje
, sbrumacje
, brume
, fumane
, fumatâr
-
s.m.
(fig.)
situazion, cundizion o robe che no permet di capî o di distingui ben:
la sô figure imprecise, pierdude tal caligo dal passât, e cirive dentri di me une definizion che no veve mai vude (Carlo Sgorlon, Il dolfin)
Sin. incomprensibilitât
, indeterminatece
, nebulositât
, fumate
-
s.m.
(fig.)
umôr negatîf, gnervôs, rabiôs:
o voi, o voi. Plui penç, plui neri, plui rabiôs / al è il caligo. O scjampi, o scjampi vie di sfrôs (Ercole Carletti, Fumate)
Sin. fum
, fumate
-
s.m.
cjalt fuart e umit:
i oms a cjaminavin ben planchin tignint la gjachete gjavade su lis spadulis […]. I fruts invezit a corevin tant che danâts ta chel caligo, e a rivarin alì ducj in aghe (Lucio Perès, Messe a Sant Zuan);
lis corentiis che a vegnin jù des monts, e a puartin fresc ancje tal caligo di Astât (Nadia Pauluzzo, Gjografie pierdude)
Sin. scjafoiaç
, stofaç