buinore  /-ò-/  bui|no|re  [FO]

  1. s.f. part de zornade che e va di cuant che al jeve il soreli fintremai misdìo jevavi aes cinc di buinore par cjapâ il tram a Sant Denêl (Oscar Puntel, Mario Collavino: une bandiere furlane parsore il gnûf World Trade Center di New York); ancje chê dì al veve plovût a selis dute la buinore, e nome viers misdì si jere salustrât a tramontane (Alan Brusini, Par stradis lungjis); e je une buinore frede chê dal 9 di Fevrâr dal 1916, tal prin Invier di vuere (Donato Toffoli, Il lunari mai jessût - Tellini te prime vuere mondiâl); in chê lûs celeste des buinoris dal Invier mi cjalave cun muse di ridi (Michele Calligaris, Te vuate)
    Sin. denant misdì , domans , matinade , prin di misdì , matine
    Var. bunore , binore
Polirematichis e espressions idiomatichis Proverbis:
  • a buinore in pescjarie e tart in becjarie
  • bisugne scomençâ a puartâ il jôf a buinore
  • la ploie di buinore a dure une ore
  • la veretât o tart o a buinore e ven in lûs
  • o tart o a buinore l'ostîr al va in malore
  • vegnie tarde la Pasche o a buinore, di là a durmî daspò gustât e je simpri ore