becâsi  be|câ|si  [CO]

  1. v.pron.intr., v.pron.tr. dâsi colps di bec:  puar gno pari al diseve che, in cheste setemane [chê di Nadâl], nancje i gjai no si bechin, nancje i becs no si trussin, nancje i cjans no si muardin, parcè che la pâs e je tal aiar, e dut il mont le sint (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini)
  2. v.pron.intr., v.pron.tr. tocjâsi cun alc che al beche, che al sponç:  si becarà cuntune urtie lavorant tal ort (Bete di Spere, La biele indurmidide)
  3. v.pron.intr. (fig.) stuzigâsi un cun chel altri o barufâsi:  come al solit, i plui acanîts te polemiche a son propit i furlans, che si gjavin i cjavei e si bechin tra di lôr, intant che i nemîs e contraris al furlan a tetin (Antoni Beline, Eutanasie culturâl)
    Sin. ticâsi
  4. v.pron.tr. (fig.) cjapâ, soredut alc di negatîf, tant che une malatie, une consecuence, une condane e v.i.:  par chestis peraulis si è becât un an di confin jù pes Calabriis (Alan Brusini, Amîs come prime); la gnot e je clipe, al è lusôr di lune, ma la aghe e scuen sedi frede, di chestis oris. Ca di un pôc le sintarai tor di me. Mi becarai une polmonite (Laurin Zuan Nardin, Il cop)
    Sin. cjapâ , becâ , cjapâsi
    1. ancje in riferiment a un efiet o a une consecuence positive:  se tu fasis cualchi lavorut pal Cont tu ti bechis ancje un francut… (Checo Tam, Un carantan)
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl