becâsi  be|câ|si  [CO]

  1. v.pron.intr., v.pron.tr. dâsi colps di becpuar gno pari al diseve che, in cheste setemane [chê di Nadâl], nancje i gjai no si bechin, nancje i becs no si trussin, nancje i cjans no si muardin, parcè che la pâs e je tal aiar, e dut il mont le sint (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini)
  2. v.pron.intr., v.pron.tr. tocjâsi cun alc che al beche, che al sponç si becarà cuntune urtie lavorant tal ort (Bete di Spere, La biele indurmidide)
  3. v.pron.intr. (fig.) stuzigâsi un cun chel altri o barufâsicome al solit, i plui acanîts te polemiche a son propit i furlans, che si gjavin i cjavei e si bechin tra di lôr, intant che i nemîs e contraris al furlan a tetin (Antoni Beline, Eutanasie culturâl)
    Sin. ticâsi
  4. v.pron.tr. (fig.) cjapâ, soredut alc di negatîf, tant che une malatie, une consecuence, une condane e v.i.par chestis peraulis si è becât un an di confin jù pes Calabriis (Alan Brusini, Amîs come prime); la gnot e je clipe, al è lusôr di lune, ma la aghe e scuen sedi frede, di chestis oris. Ca di un pôc le sintarai tor di me. Mi becarai une polmonite (Laurin Zuan Nardin, Il cop)
    Sin. cjapâ , becâ , cjapâsi
    1. ancje in riferiment a un efiet o a une consecuence positivese tu fasis cualchi lavorut pal Cont tu ti bechis ancje un francut… (Checo Tam, Un carantan)