barele /-rè-/ ba|re|le [CO]
-
s.f.
carete cun dôs ruedis, li che si tache un mus o in câs ancje tirât o sburtât a man:
doncje doman matine a buinorone / tacarai la barele, / e cun Tine Banele, / che in spindi è une dretone, / o sbrissarai a Cormons / par fâ lis provisions (Pieri Çorut, La sagre di Bolzan);
pes caretis, pes barelis, ancje pe vuarzine e ancje par cualchi biroç, [i mus] a lavin di cane (Alviero Negro, L'usurâr)
Sin. barel , caret
Cfr. bareglot , bare , burele2 - s.f. imprest par puartâ distirât cualchidun che nol pues cjaminâ: «Fûr… Il Lunc lu àn puartât jù in barele… Moviti…» «Ferît?… muart?» a àn domandât plui di un. «No sai» al smurmuià il caporâl «al tirave flât ancjemò…» (Pieri Menis, La vuere sul Freikofel); la barela andulà che a vevin distirât Tita, a la partavin in cuatri di lour, corint: il miedi al coreva encja lui (Ovidio Colussi, "Marcinelle")
- pericul in mâr, pericul in tiere, pericul te barele