bare  ba|re  [CO]

  1. s.f. casse dulà che si met un muartla procission si invie, / e fra il splendôr de cere, / e si avanze la bare / che puarte il cuarp del om, agnul in tiare (Pieri Çorut, In muart di Mons. Tomadin); il cjar di muart che al vignive sù dal ospedâl di Udin si è fermât denant dal cimitieri di Riçûl, a àn cjariât la bare dal fi vicin di chê de mari e po dopo ju àn sepulîts inte stesse buse (Cristina Noacco, Faliscjis)
    Sin. casse
  2. s.f. sorte di cjar cun dôs ruedis, par puartâ materiâli Bas a vevin za il cjar dai bûs, il caret vecjo e la bare, che il nono Zuantoni e un so barbe Bidin a fasevin i cjaradôrs inmò sot i Antonins, ai timps di Napoleon (Dino Virgili, Il cjaruç dai Bas); «Un vin che al cjante di bessôl… Al ven di jù pe Plâf… Nus puartin la uve cu lis baris che a cjaminin di gnot» «Bon, bon! Un vin che al à grinte, che si tache ben!» (Maria Forte, La tiere di Lansing)
    Cfr. barele
    1. cuantitât di robe puartade cun chel cjarune bare di piere, di glerie, di savalon (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)
      Sin. barelade