bachet
/-èt/
ba|chet
[CO]
-
s.m.
ramaç sutîl e plui o mancul lunc:
al sameave pardabon che il mont al finìs alì, ad ôr dal flum cui bachets des cisis inrosâts di fumate e lis cjampanis che a ribatevin dongje, tal aiar fof… (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
Sin. bachete
-
toc di len sutîl e plui o mancul lunc:
al tirave une rie cuntun bachet par segnâ il toc di tiere dulà tirâ sù purcits (Raffaele Serafini, Ort e purcit a son mieç vit)
-
[CO, TS]
etnol.
toc di len dûr e sutîl che un parint dal nuviç i da ae nuvice la vilie des gnocis e che jê e à di rompi e di butâsi i tocs daûr:
Catin e veve benedide chê dote cul ulîf di pasche, e Tubie al veve segnât denant dai nemâi un grant segn di crôs cul stombli, e Rosute e veve crevât il bachet cul zenoli e lu veve butât lontan, sui cops di chê cjase che no sarès stade mai plui la sô cjase (Nin dai Nadâi, La cjase blancje)
-
toc sutîl e plui o mancul lunc ancje di altris materiâi:
bachets di plastiche (Raffaele Serafini, La ostarie di Pieri)
-
s.m.
len di cuargnul spiçât, par parâ indenant lis bestiis, plui curt dal stombli
Cfr. stombli
-
s.m.
(ancje fig.)
toc di len sutîl par cjastiâ e dissipline che si fonde sul cjastì:
dei gjenitôrs, dei mestris / no zovin i bachets / e mancul i rimproveros / a fâju stâ cuiets (Zaneto, Moviment di gnarfs)
Sin. bachete
Cfr. vuiscje