amen1  /à-/  a|men  [CO]

  1. inter., s.m. lit. te liturgjie cristiane, esclamazion di desideri e di acetazion dal compiment de volontât divine"Salvait il nestri paîs, Signôr, salvait il nestri paîs!" "Amen!" (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); mi prontai denant di lui, cu la particule e i disei: «Il cuarp di Crist». Lui al vierzè la bocje, al parà jù la particule ma nol disè nuie. Dome «Mmmmm», che al sarès stât il so «Amen» (Antoni Beline, Pre Pitin)
  2. inter. esclamazion di rassegnazion a alc che si scuen acetâ o che in fin dai fats al interesse pôccheste idee no passe. Amen (Dree Valcic, Friûl dineât te urne nissun doman pe nestre tiere); dal sigûr la satire nus cjolarà pal boro par setemanis. Amen (Raffaele Serafini, B123ST)
    Sin. po ben
  3. s.m. timp une vore curtla corse a sbreghebalon dal autobus, che intun amen al veve fumât un pâr di chilometris (Marc Stolf, Al è simpri cualchidun che al è "plui mancul" di te); "Bon", gjo, tra di me, "lin a gustâ, fermìnsi un amen a polsâ, va" (AAVV, Sul florî)
    Sin. moment , lamp1 , credo , marimoment