çoncule  /-ò-/  çon|cu|le  [CO]

  1. s.f. part basse dal tronci pôi vieris li di me, fûr dal puarton, e àn i pîts ta la aghe che e ven jù dal borc dai Pups e la çoncule cu la elare dute malsacrade dai curtìs de canaie (Dino Virgili, I pôi sul ôr da la aghe)
    Sin. çoc
    Var. çuncule
    1. toc di tronc taiât di forme plui o mancul cilindricheil treno al jere a curt di cjarbon e al lave avant plui di dut cun zonculis (Bepi Zampar, Diari di presonie)
      Sin. çonc
  2. s.f. [TS] edil. cilindri di len grues, inferât, cun doi manis che a permetin di tirâlu sù par po molâlu jù e bati tiere, pedrâts e v.i.
    Cfr. bec1 , peston , becanele , dame3 , tichetuche