çoncule
/-ò-/
çon|cu|le
[CO]
-
s.f.
part basse dal tronc:
i pôi vieris li di me, fûr dal puarton, e àn i pîts ta la aghe che e ven jù dal borc dai Pups e la çoncule cu la elare dute malsacrade dai curtìs de canaie (Dino Virgili, I pôi sul ôr da la aghe)
Sin. çoc
Var. çuncule
-
toc di tronc taiât di forme plui o mancul cilindriche:
il treno al jere a curt di cjarbon e al lave avant plui di dut cun zonculis (Bepi Zampar, Diari di presonie)
Sin. çonc
-
s.f.
[TS]
edil.
cilindri di len grues, inferât, cun doi manis che a permetin di tirâlu sù par po molâlu jù e bati tiere, pedrâts e v.i.
Cfr. bec1
, peston
, becanele
, dame3
, tichetuche