vuit  /-ìt/  vuit  [CO, TS]

  1. s.m. venat. piçul strument li che si sofle par imitâ il cjant di cierts ucieinol veve altri tal cjâf che i uciei. Vie pal an simpri cul vuit in bocje, dut indafarât a mantignî çus, a parecjâ vergons e viscjadis e filainis (Catarine Percude, L'oseladôr); dut un cipâ, un sivilâ, un sfrinçâ, un gorghizâ. Che no jere dibisugne di doprâ il vuit par robâ il segret dal lôr cjant (Maria Forte, Cjase di Dalban)
    Sin. vuitul , cjoc2 , ciuçau
  2. s.m. (fig., coloc.) membri sessuâl masculini fruts crots [...] il vuit inriçât, a spice, come un cudulut sot dal pitinili cul pêl mat (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
  3. s.m. (fig., coloc.) frut picinin"Un frut, Tite, un mascli: to fi!" Si treulà par tiare nassint. Tite Batiston al cjapà tal braç chel vuit che al jere imò poçolât di tiare (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
    Cfr. cacit