vuerîr  vue|rîr  [AF]

  1. adi., s.m. che, cui che al è impegnât intune vuere o al à la vuere tant che ativitât principâl o usuâl, dispès soredut in riferiment ai timps antîcs o medievâiil test in cuistion nus piture un Artûr a cjâf di une schirie di vuerîrs (tra chescj Bedwyr e Chei) impegnâts in impresis eroichis (Carli Pup, Artûr, jenfri mît e realtât); ogni cuâl volta che il soldât al ven in una ocasion di batisi cul nemì, bisugna che al rifleti al so onôr e al so stât presint, come un brâf e valorôs vuerîr fa puntualmentri in dut, simpri il so dovê (Antoni Brumat, Compendi di ducj i contegnos pal soldât comun tant in guarnigjon, come in cjamp devant il nemì, cul zurament e i articui di vuera); al è il re che al atribuìs tieris ae nobiltât vueririe (Fabian Ros, La invenzion dal stât)
    Var. guerîr , guerier
  2. adi., s.m. che, cui che al è pront a fâ vuere o che al sosten lis resons de vueree se al dipendès di jê [de int] la vuere no si fasarès mai. Tant e je vere che i politicants vuerîrs a scuegnin obleâ la int a fâle (Riedo Pup, Vitoriis e batostis)
  3. adi., s.m. (fig.) che, cui che si impegne cun fuarce, agressivitât e indurance tun confront o intune ativitât[zuiadôrs di balon] ducj alts, ducj vuerîrs usâts a masanâ chei che a vevin denant (Stiefin Morat, Donald dal Tiliment)