vagabont
/-ònt/
va|ga|bont
[CO]
-
s.m., adi.
che, cui che al va ator cence une destinazion precise, soredut cence vivi intun puest fis e cence vê un lavôr fis:
[il Signôr e sant Pieri] entrarin in cjase di une femine a domandâ ospitalitât par chê gnot. La femine ju scuadrà da cjâf a pîts cu lis ceis incrosadis, e ur disè che jê no oleve vê dafâs cui vagabonts (Luigi Gortani, La ospitalitât);
cuntune gjarnazie di cheste fate si spietarès che i furlans a fossin acusâts di jessi un popul masse vagabont, masse passionât di fâ fraie cul forest (Riedo Pup, I furlans e il razisim)
Cfr. torzeon
, zingar
-
tipic di cui che al va ator cence une destinazion precise:
di una banda la vita agricula, vita di pâs. Da la altra la vita vagabonda, vita di pericui e di vuera (Federigo Comelli, Il me paîs)