tarocâ
ta|ro|câ
[CO]
-
v.tr.
[BF]
previodi, predî butant lis cjartis, cui tarocs
-
(fig.)
predî in gjenerâl:
cu la suite [civuite] intal cjalin de nape / taponade / che a tarocâmi ne muart no lontane / intant a si spitiche (Elio Bartolini, Cjantade dal om masse sôl intune cjase masse grande)
-
v.intr., v.tr.
bruntulâ, dî o esclamâ alc par lamentâsi:
anìn a viodi de parone, e taroche simpri, ma è une buine femine (Pieri Somede dai Marcs, Ursule);
lôr [lis brûts] a stavin cidinis cuant che il vecjo al tarocave (Maria Forte, La rive di Sant Pieri);
«Chê futude di volp!» al tarocave paron Bepo mastiant la sô cjiche di bago (Alan Brusini, Il coragjo de sclope)
Sin. bruntulâ
, barbotâ
Var. torocâ
-
v.tr.
tormentâ bruntulant o batint e tornant a bati:
la femine lu tarocave saldo di fâsi la sigurazion su la vite (Vico Bressan, Chês di Vico)
Cfr. tontonâ
-
(fig.)
fâ un sunsûr continuât:
un tarocâ di mucs / te gnot fonde, / che sflade dal grant siroc (Ercole Carletti, Par durmî)
-
v.intr., v.tr.
jessi in dubi, sfuarçâsi di capî resonant dentri vie:
[la biciclete] e jere simpri li in mostre. Cussì par doi trê dîs. Jo o tarocavi dentri di me: ma cui aial di jessi chel che le à bandonade (Lucia Scoziero, La biciclete refudade)
Sin. lambicâ
, scrupulâ
-
vê fastidis, jessi in pinsîr par problemis concrets o pussibii