soste
/-ò-/
sos|te
[CO]
-
s.f.
il fermâsi e il restâ fer intun viaç o intun percors:
prime soste [tal viaç par puartâ lis bestiis compradis dal marcjât fin in Cleve] a Cjasegnove: difûr de ostarie a jerin inmurâts dai anei di fier, di pueste par peâ lis bestiis in polse (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve);
al le injù par oris, e dopo tantis fadiis e tantis sostis al rivà sul puest di medicazion (Riedo Pup, Viliacco)
Sin. fermade
, polse
-
[CO, TS]
dir., burocr.
cundizion di un veicul lassât fer e cun motôr studât par une dade di timp avonde lungje
-
s.f.
il fermâsi intune ativitât o intune azion:
ca si sflanchine / cence fâ soste - di dì, di gnot (Zaneto, La cjavre di Meni muini);
no jere plui une ploie cun cualchi soste, come chê de setemane passade. E jere invezit une slavine maladete (Carlo Sgorlon, Ombris tal infinît)