scurî  scu|rî  [CO]

  1. v.tr. fâ deventâ scûrune ombrene lizere e rive a scurî la Madone piturade sul mûr (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); il timp al veve scurît lis lastris [des tombis] e ruvinât i nons, tant che dibot si stentave a leiju (Carlo Sgorlon, Prime di sere)
    Sin. inscurî
    1. (fig.) dâ une espression o une impression par vie di alc che si pues calcolâ scûr o negatîf, tant che la rabie, il marum e v.i.il rancôr al jere la polpe mare des sôs zornadis e i scurive i voi come un maltimp (Maria Forte, Il tei)
  2. v.intr. deventâ scûr
    Sin. scurîsi , inscurîsi
    1. (fig.) cjapâ une espression o un aspiet che si pues calcolâ scûr, negatîf, marumît e v.i.dopo il dì de la partence / mi è scurît dut cuant il mont; / i ai pierdude la sperance / di vedê plui chel biel front (Popolâr, Dopo il dì de la partence)
  3. v.intr. impers., vignî scûr par vie che il soreli al va a mont e si svicine la gnot"Siôr dotôr, cierts afârs al è miôr fâju co al scurìs: mancul int nus viôt e miôr al è." (Pieri Somede dai Marcs, Interès malandret)
    Sin. vignî scûr , vignî gnot , scurîsi
    1. s.m. moment de zornade che al ven scûr par vie che il soreli al va a mont e si svicine la gnotin chê sere il nestri galantom, come altris voltis, al ven fûr dal bosc sul scurî e, petât un salt parsore dal mûr, al cîr il puest miôr par fâ la gnot (Pieri Menis, Doi pizighets e un lari); un viaç però che e jere capitade dentri sot scurî, le veve gafade une smare grivie (Jolanda Mazzon, Cungjò Friûl)